România, Ucraina, limba și respectul reciproc
0Atât noi, cât și reprezentanții Statului Român cu siguranță că am fi amânat eventuale discuții despre nerespectarea drepturilor românilor din Ucraina și a limbii române până după sfârșitul războiului, înțelegând întru totul că acum nu este momentul oportun pentru a le aduce în discuție.
Analiză realizată de Matei Blănaru
Dar iată că cel care care le aduce în discuție în aceste momente dificile este tocmai Kievul, adoptând și promulgând o lege profund nedreaptă și la adresa minorității românești, așa că nu vedem motivul pentru care noi am tăcea. Dacă Kievului nu i-a păsat suficient de mult încât să le amâne, nici nu mai spunem să le rezolve pozitiv, atunci nici noi nu vedem un motiv ca să o facem și le vom aduce în discuție.
Toate cele trei noțiuni enumerate primele în titlul analizei de mai sus, respectiv geopolitica, securitatea și războiul par a oferi destule argumente Kievului pentru a implementa o politică de deznaționalizare accentuată, care poate merge chiar și până la a interzice a patra noțiune, respectiv limba română, în bisericile din Ucraina. În școli se fac deja primii pași prin legea minorităților naționale menționată mai sus.
Actualmente, se pare că în Ucraina se fac pași înspre interzicerea Bisericii Ortodoxe Ucrainene, subordonată Moscovei, printre altele, pe multe motive pe care le considerăm bine întemeiate. Nu este un secret pentru nimeni felul în care Moscova instrumentalizează în scopuri politice/geopolitice bisericile aflate în subordonarea Patriarhiei Moscovei, la fel cum o face și în Republica Moldova de atâta timp prin așa-zisul Mitropolit al Chișinăului și al Întregii Moldove (de notat, se dorește a fi „al Întregii Moldove”!), sprijinit de stat, care duce o veritabilă luptă împotriva credincioșilor și clerului Mitropoliei Basarabiei, care ține de Patriarhia Română. Dacă ar fi să extrapolăm un pic, am putea lesne observa cum în Republica Moldova Patriarhia Română duce o luptă disproporționată împotriva influențelor rusești sprijinite de stat, nefiind ajutată politic sau strategic nici de Statul Român (doar financiar, uneori), în timp ce reprezentanți ai Statului Român de multe ori au ales să se alieze acolo la nivel politic, personal sau strategic chiar cu exponenți ai intereselor rusești, cum au fost Vladimir Plahotniuc, Vlad Filat sau alții.
Revenind, potrivit unei analize de pe Europa Liberă semnată de Carmen Valică, în Ucraina există acum circa 100 de biserici în care se slujește în limba română și toate sunt subordonate mitropoliei ucrainene care ține de Patriarhia Moscovei și care este acum cercetată de autoritățile ucrainene. De ce bisericile în care se slujește în limba română aparțin de această mitropolie? Motivul este unul foarte simplu – <pentru că aici li s-a permis să se roage în limba maternă, ceea ce a fost mai important pentru ei decât orice subordonare. Cealaltă biserică, cea sprijinită de autoritățile de la Kiev, este mai „națională”>, spune Marin Gherman, un jurnalist originar din Cernăuți.
Deși noi am arătat mai sus că unele motive pentru care Kievul ar dori interzicerea acestei mitropolii sunt cât se poate de reale, de justificate, nu putem să nu observăm, așa cum o face același jurnalist citat mai devreme, că „Dacă va fi interzisă aceasta, nu este clar care va fi soarta celor 100 de biserici în care românii se roagă acum în limba română.” Așadar, după pretextul luptei Kievului împotriva influenței rusești care a generat legea minorităților naționale menționată mai sus, de pe urma căreia vor suferi toți etnicii români din Ucraina, aflați în pragul încă unei deznaționalizări forțate, iată că din nou în urma luptei dintre Kiev și Moscova, de data aceasta prin intermediul bisericilor, primii care vor pierde vor fi din nou românii din Ucraina și limba română. De exemplu, acum câteva luni, un cunoscut ierarh de origine română din Ucraina a fost amendat pentru o procesiune a românilor din zona Cernăuți, deși acest ierarh s-a pronunțat public împotriva și și-a criticat superiorul său ierarhic, patriarhul Kiril al Moscovei. Dar au fost mai multe astfel de tatonări și presiuni asupra românilor din regiunea Cernăuți și nu numai.
Revenind, ce va face România în acest caz, dacă se va interzice slujirea în biserici în limba română, cum va reacționa? Pentru că dacă va face ceea ce a făcut până acum, adică să se prefacă în mod naiv că va crede toate promisiunile neonorate ale Kievului, va fi încă o pată pe obrazul greu încercat al diplomației și politicii externe a României, dar și a prestigiului regional al său și, deloc în ultimul rând, încă o palmă dată propriilor conaționali pentru care, teoretic, Statul Român este răspunzător și el. Sau, la fel, dacă Statul Român va privi în continuare cu aceeași pasivitate cum credincioșii aparținând de Mitropolia Basarabiei din Republica Moldova, subordonați Patriarhiei Române, sunt discriminați acolo în favoarea Mitropoliei Chișinăului, aflată sub Patriarhia Moscovei. Despre acestea s-a scris și în câteva analize LARICS de aici sau de aici, unde se punctează faptul că, deși financiar există ajutoare din România pentru Mitropolia Basarabiei, la nivel politic sau strategic aceasta este inexistentă pentru reprezentanții Statului Român.
În Ucraina, dincolo de lupta fizică din teren, asistăm și la o luptă între limba rusă și cea ucraineană și între biserica supusă Kievului și cea supusă Patriarhiei de la Moscova. În toate aceste lupte, pe bună dreptate, România și românii au acordat și continuă să acorde ajutor Ucrainei și ucrainenilor în fața invaziilor și nedreptăților rusești. Dar nu trebuie să existe și un respect reciproc?
În anul 2013 trebuia inaugurat în regiunea Cernăuți un bust al lui Mihai Eminescu și a fost decapitat înainte de inaugurare.
Soluții. 1. Ar fi atât de ușor pentru Ucraina să rezolve această problemă a apartenenței bisericilor românilor din Cernăuți la Patriarhia Moscovei, dacă doar le-ar acorda libertatea de a folosi limba română în slujbele bisericești. Pe românii din Ucraina nu îi interesează să aparțină canonic de Patriarhia Moscovei, nu îi interesează această luptă dintre două identități străine lor, care ambele le-au făcut rău, îndeosebi cea rusă, ci îi interesează să își poată păstra preoții, bisericile și limba română, adică identitatea lor, după cum afirma Marin Gherman în același articol Europa Liberă menționat și mai devreme: „Oamenii care sprijină încă această biserică îmi spun: îl criticăm pe Putin, sprijinim refugiații ucraineni și armata ucraineană, oferim bani în sprijinul Ucrainei, dar credem în preotul din biserica noastră și din comunitatea noastră”.
Dacă Patriarhia Ucrainei și Kievul le-ar garanta aceasta, atunci problema ar fi fost de mult rezolvată. Dar, din păcate, unele mentalități de la Kiev nu pot și nu vor să facă aceasta. Iar efectele nu au cum să fie pozitive pe termen lung.
2. Sau, ar mai exista o soluție - ca Statul Român să se implice pe lângă autoritățile de la Kiev să permită Patriarhiei Române să deschide biserici în zonă sau să se permită bisericilor românilor din Ucraina să revină sub Patriarhia Română, de unde au fost în mod abuziv rupți după Al Doilea Război Mondial. Conform unui sondaj despre românii din regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odesa, prezentat de BucPress, o agenție de știri a românilor din Ucraina, 61% dintre respondenți cred că ar fi o idee bună să se deschidă biserici aparținând Patriarhiei Române, unde să se poată vorbi și sluji în limba română. De notat că 35% nu au spus că nu ar dori aceasta, ci nu au dorit să răspundă, probabil de teama unor represalii din partea autorităților Kievului, ceea ce spune multe despre atmosfera din zonă. Dar, reluând ceea ce am spus mai devreme, dacă reprezentanții Statului Român vor interveni la fel cum au făcut-o și în Republica Moldova în sprijinul Mitropoliei Basarabiei (adică practic deloc), atunci nu se va face nimic.
Argument. Sigur că, după cum am menționat, înțelegem rațiunile care stau în spatele acestor politici de la Kiev, sau cel puțin pretextele pentru ele, s-a vorbit mult despre acestea și despre amenințările generate de identitatea rusofonă din Ucraina și încercările acesteia de a le contracara. Pe bună dreptate, considerăm și noi, din multe puncte de vedere. Dar credem că nu aceasta este calea de a rezolva această problemă. Nu suprimarea oricăror minorități din Ucraina este calea de rezolvare, pentru că aceasta seamănă izbitor de mult cu modul rusesc de a rezolva astfel de probleme. Ci rezolvarea poate că ar trebui să fie chiar opusul acestor metode, respectiv generarea de strategii și metode prin care să faci ca identitatea ucraineană să fie mai atrăgătoare decât cea rusofonă, să fie mai modernă, mai umană, mai liberă, mai empatică, sunt atât de multe moduri în care poți să faci ca o identitate să fie mai atrăgătoare decât cea arătată acum de Moscova prin război, violență, prin crimă, prin restrângeri de libertăți, prin minciuni, propagandă sau amenințări. Dar atunci când tu ai face același lucru, dacă ai avea aceleași metode de abordare, atunci tu nu oferi o variantă reală unei minorități rusofone.
Desigur că noi realizăm și faptul că momentul actual nu este unul oportun ca noi să vorbim despre astfel de lucruri, desigur că noi realizăm și faptul că am putea fi, în mod intenționat sau accidental, greșit interpretați. Dar la București și la Kiev oare nimeni nu se întreabă dacă momentul actual chiar era cel mai potrivit pentru a călca din nou și mai tare drepturile tot mai diafane ale românilor din Ucraina și limba română de acolo, în mod incredibil încă împărțită în „limbă română” și „limbă moldovenească”? Nimeni nu s-a întrebat dacă aceste lucruri nu pot cumva dăuna relațiilor, încrederii și respectului reciproc, mai ales acum, când România ajută din toate punctele de vedere Ucraina? Deși Stalin a fost fără îndoială un călău pentru poporul ucrainean, fie și menționând numai Holodomorul, iată că unele elemente ucrainene se folosesc fără nicio problemă de așa-zisa identitate moldovenească inventată de Stalin și Kotovski împotriva identității românești. Despre „limba moldovenească” din Ucraina se poate citi într-o analiză LARICS de aici.
În această situație, dacă nimănui la Kiev nu i-a păsat și nimeni nu s-a întrebat acolo dacă acesta era chiar momentul oportun pentru a face toate aceste lucruri împotriva minorității românești și a limbii române, a bisericilor românești din Ucraina, pentru a le implementa, atunci probabil că nici noi nu ar trebui să ne întrebăm dacă era sau nu momentul oportun ca noi să luăm act de ele, ci ne vedem obligați să luăm act de ele, din unele puncte de vedere.
Noi am susținut și susținem încă de la începutul războiului primirea ucrainenilor de către România și români și despre cum este absolut esențial, deopotrivă politic și uman, să primim refugiați ucraineni și să continuăm să ajutăm în această direcție și în orice alte direcții posibile, politic, economic, militar. Imperiile și mentalitățile imperialiste, ca cea de la Moscova, nu trebuie să își mai aibă locul în societățile noastre de astăzi. Iar despre mentalitatea imperialistă de la Moscova noi avertizam chiar și în preziua începerii invaziei din Ucraina, analiză disponibilă aici, dar și cu câteva săptămâni mai devreme, analiză disponibilă aici.
Dar pe de altă parte nu putem nici să închidem ochii și să ne prefacem că nu vedem cum în lupta aceasta dintre limba ucraineană și cea rusă, cea care pierde este limba română din regiunea Cernăuți, din Transcarpatia și din Bugeac. Nu putem să ne prefacem că nu vedem cum în lupta dintre biserica ucraineană și cea rusă, cele care pierd sunt bisericile românești din regiunea Cernăuți.
Iar aici trebuie să recunoaștem și o vină a reprezentanților Statului Român - fără a mai reaminti faptul că de 30 de ani toate guvernele din România au neglijat și trădat minoritatea românească din Ucraina, trebuie să punctăm recentele desfășurări de evenimente legate de legea minorităților naționale din Ucraina și drepturile lor tot mai puține, tot mai restrânse pe an ce trece. Este limpede că se dorește asimilarea completă sau dispariția lor prin orice mijloace necesare și posibile în acest moment. Iar reacțiile Statului Român au fost extrem de palide, de letargice, chiar dacă a existat un comunicat recent cu o notă de protest. Probabil că, pentru ceea ce eram noi obișnuiți, acestea au părut drept reacții energice, dar în mod real nu au fost nici măcar pe aproape pe lângă ceea ce ar fi trebuit să fie și să denote o reală preocupare și interes pentru subiect.
Sinceri să fim, nici nu putem să ne mirăm că reacția Ucrainei la aceste slabe note de protest a fost una de a le ignora complet, după atâtea alte promisiuni neonorate cu alte ocazii, atâta timp cât Statul Român este dispus să ajute necondiționat Ucraina. Atâta timp cât indiciile sunt clare pentru politicienii de la Kiev că tirurile cu cereale ucrainene vor continua să circule nestingherite pe șoselele României dinspre Ucraina, sau convoaiele cu armament și diferite ajutoare militare și civile, generatoare electrice, plus multe altele, nu vor întâmpina niciodată vreun blocaj rutier, politic, administrativ sau de orice altă natură, ci vor circula nestingherite dinspre România înspre Ucraina, este lesne de închipuit și de văzut cum Ucraina nu va lua în seamă nicio notă de protest a României referitor la încălcarea oricăror norme de bună vecinătate, de bun-simț și de respect reciproc referitor la minoritatea românească din Ucraina, la bisericile lor și la limba română. Dar oare ar fi mai atent Kievul dacă toate aceste indicii ar fi poate ușor confuze la un moment dat? Desigur că nu vorbim despre întreruperea acestor ajutoare esențiale, ci doar despre o punere ușor diferită a problemelor importante atât pentru România, cât și pentru Ucraina, unde ar trebuie să ne înțelegem în mod reciproc sensibilitățile și prioritățile și să ne ajutăm reciproc cu ele. Relația nu poate fi deloc unilaterală.
Nu ne referim aici și la ajutorul pe care România îl acordă refugiaților ucraineni, pentru că acesta ar trebuie să continue indiferent de unele greșeli ale politicienilor de la Kiev sau ale politicienilor de la București. Atunci când putem face ceva în această privință, atunci când putem ajuta, oamenii simpli nu trebuie să sufere pentru greșelile și lipsa de viziune a politicienilor lor, iar noi, în România, înțelegem aceasta foarte bine. Dar, după cum am arătat mai sus, există și alte puncte pe agenda bilaterală unde interesele României și românilor pot fi puse în balanță și susținute mult mai ferm.
Această lipsă de viziune și de înțelegere de la Kiev este posibil să afecteze pe termen mediu și lung relațiile dintre societatea românească și cea ucraineană. Și ar fi păcat, pentru că în contextul acestui război există o posibilitate reală de o apropiere fără precedent și o reconciliere istorică definitivă între societățile noastre. Cu atât mai mult cu cât în aceste clipe grele oamenii simpli din Ucraina, așadar o parte a societății ucrainene, pot să vadă într-adevăr cum sunt românii, cum este societatea românească, iar societatea românească poată să vadă într-adevăr cum ucrainenii obișnuiți sunt și ei doar oameni simpli la fel ca și noi, care trec prin clipe grele. Umanitatea ne apropie, în timp ce deciziile politice mai ales de la Kiev, dar și de la București, fără viziune și fără o reală înțelegere a realităților societale, pot să ne despartă.
Reacțiile societății românești la toate aceste evoluții de la Kiev au fost și ele foarte palide, cu siguranță influențate și ele de teama ca unele eventuale proteste să nu fie considerate atitudini „pro-ruse” în acest context extrem de sensibil. Sigur, este adevărat că uneori chiar și în societatea noastră este greu de diferențiat între atitudini reale „pro-ruse” ale unora care au fost/sunt apropiați ai intereselor rusești de aici, despre care și urmează să facem o analiză, și altfel de atitudini. După cum au dovedit-o nenumărate analize de ale noastre, ca de exemplu și aceasta recentă de aici, ca să folosim un eufemism, nu suntem sub nicio formă admiratori ai politicilor sau societății ruse actuale. Dar nu este nimic „pro-rus” în a apăra interesele naționale ale României și ale comunităților românești de peste granițe.
Astfel că putem spune explicit, ca să nu existe niciun fel de confuzii – din nenumărate puncte de vedere, este normal, este obligatoriu chiar ca România să ajute Ucraina prin absolut orice mijloace este posibil în acest moment, până la sfârșitul conflictului și chiar și după. Dar pe de altă parte și Ucraina trebuie să dea dovadă de reciprocitate în privința drepturilor românilor de acolo și de respect reciproc. Nu se poate una fără cealaltă și, din nou punctăm că, mai ales în acest context atât de dificil al războiului, nu înțelegem de ce la Kiev există unii care vor să facă aceasta și care astfel înțeleg să conducă relații bilaterale care ar putea/trebui fi chiar și mai apropiate.
Concluzii. Atât la București, cât mai ales la Kiev, noi suntem preocupați să căutăm, de cele mai multe multe ori pe bună dreptate, dar și uneori în mod paranoic, „pro-rușii” dintre noi. În timp ce uităm sau ignorăm că de fapt propriile mentalități de la Kiev fac de multe ori mult mai mult rău relațiilor româno-ucrainene decât ar putea-o face vreodată Moscova. Și lucrul acesta a fost vizibil atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.
Trebuie să fim conștienți că ura dintr-o societate, odată dezlănțuită, nu mai face prea bine deosebirea dintre aliați și dușmani, dintre prieteni și inamici. Câteodată este de ajuns doar să vorbești o altă limbă într-o biserică pentru a o dezlănțui și nu vrem să ajungem până acolo.
Sperăm ca atât clasa politică de la Kiev, cât și societatea ucraineană, în ansamblul ei, să nu meargă pe această cale și, chiar dacă este dificil de văzut limpede printre bombardamente, în întuneric și frigul lăsat de distrugerea infrastructurii critice din Ucraina, să înțeleagă bine cine le sunt adevărații dușmani și cine ajută cu orice riscuri, așa cum o face România, deși situația economică, socială sau politică nu este una neapărat de invidiat nici aici. Sau cine își pierde viața deseori luptând pentru Ucraina, ca atâția etnici români din regiunea Cernăuți, 80% dintre minoritarii români declarând că au rude, prieteni sau cunoscuți care luptă sau au luptat pe front.
Ar trebui să se înțeleagă limpede la Kiev că, dacă ajutorul nostru umanitar pentru refugiații ucraineni este și va fi necondiționat (nu suntem o societate care se răzbună pe oamenii simpli dintr-o altă societate pentru lipsa de interes sau de viziune a conducătorilor lor sau pentru frustrările din propria noastră societate), celelalte tipuri de ajutor, începând de la cel politic, economic, militar pot fi condiționate și de respectul reciproc. Iar respectul reciproc începe de la felul în care ne tratăm unii altora minoritățile. Iar aici statul ucrainean ne este dator. Nu credem că este cazul sa punctăm aici modul în care este tratată minoritatea ucraineană în România și modul în care este tratată minoritatea românească în Ucraina de 30 de ani.
Atât la București, cât și la Kiev trebuie să se înțeleagă faptul că „interesele naționale” nu sunt o sumă de noțiuni abstracte care pot fi tranzacționate după cum li se pare convenabil unora sau altora, ci se referă la oameni - printre care inclusiv la ucraineni din România, cât și la români din Ucraina. Astfel de acțiuni ale Kievului, dublate de inacțiuni ale Bucureștiului nu fac decât să lase loc liber răspândirii narațiunilor dăunătoare nouă și prielnice Rusiei în societățile noastre, Rusie care astfel nu mai are nevoie să facă nimic pentru a ne dezbina și a ne submina atât încrederea reciprocă, dar și încrederea propriilor noastre societăți – prin deciziile și politicile lor greșite, o fac unii factori de decizie singuri.
Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la CSSR din cadrul ISPRI - Academia Română.
Se încarcă comentariile...
